Tanti Ludmila de la ruşi

În Piaţa Armatei există un loc unde poţi mânca mici şi poţi cumpăra cuie, poţi bea o bere liniştit sau poţi să cumperi un lanţ de bicicletă.

În Piaţa Armatei există un loc unde trăieşte o lume aparte. O lume a celor veniţi din Basarabia. O lume cu oameni simpli, reţinuţi, cu mult bun simţ şi niciodată nu prea insistenţi cu cei care cumpără. O lume parcă diferită, cu vieţi trăite printre bidoane şi robineţi, cu oameni însemnaţi de arşiţă şi ger, cu problemele şi speranţele lor, cu cei dragi lăsaţi departe, tăcuţi, cu ochii trişti, dar mai ales cu dorul de casa de dincolo de Prut.

Aici în Piaţa „cu Ruşi”, cum îi spunem noi am zăbovit câteva clipe cu Ludmila CODREANU o femeie isteaţă cu o voce caldă uşor, uşor răguşită aşa cum îi stă bine unei moldovence, o femeie care în câteva vorbe mi-a povestit o fărâmă din viaţa ei.

Ea mi-a spus mie, eu vă spun dumneavoastră:

Eu: Ştiu că veniţi din Basarabia. De unde anume?

Ludmila C: Dintr-un orăşel mai jos de Chişinău, treizeci de kilometri de capitală.

Eu: Acolo aveţi familia? Aici?

Ludmila C: (suspină adânc) Acolo este mama. Sunt fraţii şi surorile mele. Aici sunt cu soţul. Avem doi copii care sunt la şcoală aici în România.

Eu: De când nu aţi mai fost la Chişinău?

Ludmila C: Din decembrie anul trecut. Cât mai trăiesc ei mai avem şi noi drumuri încolo. Ai vrea să fi mereu alături de ai tăi, dar nu se poate. Mergem mai mult de sărbători să o ajutăm pe mama să facă curăţenia mare în casă, să mai reparăm una alta prin curte, să mai lucrăm prin grădină. Problema cea mai grea e că nici rudele nu pot să vină de când s-au introdus vizele pentru România. Nu că ar fi greu de obţinut dar vă daţi seama că pe mama de exemplu care are şapte zeci şi cinci de ani şi e cardiacă să o duci acolo sub porţile ambasadei, să stai cu ea până cineva poate să o primească pentru că poate să dureze şi două, trei zile nu e uşor. Asta când depui actele apoi iar trebuie să te duci după paşaport. E greu de tot.

Eu: Înseamnă că paştele le-aţi făcut în România?

Ludmila C: Da. Nu am avut posibilitatea să mergem. Am fi vrut. Sperăm măcar un concediu să avem de o săptămână, două şi să putem pleca. Să fim lângă părinţi şi poate să-i ajutăm cu ceva. Ştiţi cum e şi la moldoveni ca şi la români după ce a trecut o iarnă concediul începe cu reparaţii, cu lucrări pe lângă casă pentru că şi ei sunt bătrâni, nu mai au putere şi atunci normal să mergem să-i ajutăm. Începe munca la prăşit, şi câte nu mai trebuie făcute pe acolo.

Eu: Vi se pare că românii vă tratează altfel decât ar trebui?

Ludmila C: Nu pot să zic că ne tratează rău. Nu, nu pot spune aşa ceva. Dacă s-ar face diferenţă normal ar simţi mai întâi copii. Dar cum ei s-au încadrat bine la şcoală, eu zic că totul e în regulă. Lor le place aici, nivelul de trai din România e mult mai ridicat decât cel din Basarabia aşa că încă îi bine.

Eu: Cu autorităţile locale aveţi probleme, vă ajută cu ceva?

Ludmila C: Autorităţile ne ajută. În 2001 când am venit aici vindeam în corturi pe care trebuia să le schimbăm de două, trei ori pe an că se rupeau. Acum ne-au aprobat să ridicăm aceste construcţii din tablă care sunt rezistente şi ne protejează mai bine marfa şi pe noi. Mă scuzaţi numai o leacă domnu’ să-i vând ceva la omul ăsta…

Şi uite aşa tanti Ludmila „de la ruşi” cu ochelari de dăscăliţă stă la taraba de pe colţ şi vinde în fiecare zi câte ceva. Nu prea grozav le merge lor vânzarea de când hypermarket-urile de profil au invadat oraşul. Ei însă tac, se mulţumesc cu puţin, se închid în ei şi se gândesc acasă. Măcar pentru atâta lucru să le arătăm respectul nostru.

Nelu SABĂU